Viata ca un joc cu Happy End-eri

Mi-a placut sa ma joc de cand ma stiu. Inca mai am in celule senzatia aceea unica, de eliberare, cand, dupa ce terminam cu lectiile, o zbugheam  afara la joaca. „Pe vremea mea”, jocul era bucuria copilariei.

Si-mi placea sa ma joc, nu gluma. Avand o sora cu un an mai mica, nu ma limitam la jocurile de baieti (Fotbal, „Impuscatelea”) sau mixte („Pitulusul”, „Castel”, „Ratele si Vanatorii” etc.), ci ma bagam si in jocurile fetelor („Sotron”, „Elastic”, „Coarda”).

Am si o amintire hazlie legata de „jocurile de fete”. La noi in bloc era o „experta in elastic” care se supara de cate ori intram si eu in joc (si castigam), spunand ca nu e joc de baieti.

La mine era doar antrenamentul dinaintea meciului de fotbal, in asteptarea baietilor si a formarii echipelor, dar la ea era o chestiune de „palmares”. Era campioana recunoscuta intre fete si juca doar 2-3 jocuri pe care le stapanea foarte bine.

Imi dau seama ca „joaca” a fost si un antrenament pentru viata de adolescent. Fetele care jucau numai „jocuri de fete” erau cele care mai tarziu aveau dificultati in a comunica cu un baiat. Si pentru baietii care jucau exclusiv fotbal era aceeasi problema.

Pentru ca eu „ma jucam” de toate si cu toti, n-am resimtit acest impediment. Acelasi lucru l-am observat la sora mea, care se baga la fotbal cu baietii si cu alte fete. Nu conta cat de bine te descurcai la un anumit joc, important era sa te prinda joaca.

Acum inteleg ca este foarte important sa te joci in copilarie si mai ales sa-ti placa sa te joci. Placerea aceea ramane si mai departe in viata. Si se vede. Se vede si lipsa ei, la cei care „n-au avut copilarie”. Lipsa jocului ii afecteaza chiar daca nu-si dau seama.

Dar cel mai interesant lucru este ca joaca aceea nevinovata constituie de fapt modalitatea prin care descoperim viata si ne formam aptitudinile.

O simpla joaca ne arata copii care incearca sa ocoleasca regulile jocului. Observam copii care plang de necaz atunci cand au pierdut. Pentru acesti copii joaca este prea serioasa, de parca ar fi o chestiune de viata si de moarte, ca in „Jocurile Foamei”.

Vedem si copii care sunt absorbiti de joc, care se bucura din plin de placerea de a se juca.

Dupa parerea mea acestia sunt cei mai fericiti si cei mai castigati, indiferent daca castiga sau pierd la jocul respectiv.

Fiecare joc al copilariei are secretele si castigurile lui, pe care esti invitat sa le descoperi cand esti copil si sa le experimentezi mai tarziu.

La „Tarile”, cel care isi alege o tara cu un nume mai lung are mai mult timp de reactie. Una este sa auzi un strigat scurt gen Franta, alta este sa auzi Argentina si sa ai timp sa reactionezi inainte de a se termina de strigat numele tarii. Nu facem la fel atunci cand nefiind atenti la o intrebare o repetam sau lungim ultimul cuvant, ca sa mai castigam timp?

„Ratele si vanatorii” este cel mai echilibrat joc, in sensul ca si ratele pot vana la randul lor. Daca ai suficiente „vieti”, indemanare si stapanire de sine incat sa prinzi mingea in aer, in loc sa te feresti de ea, poti sa dai afara vanatorii. Si oare nu ne-am convins ca in viata suntem pe rand si rate si vanatori?

„Pitulusul” te invata ca nu este bine sa alergi cu turma sau sa te ascunzi unde se duc toti. Cel care alege propria cale, profita de faptul ca „vanatorul” cauta mai ales acolo unde aude pasii cei mai multi si unde gaseste „vanat”. Daca esti suficient de iscusit, tu, cel care te-ai ascuns pe cont propriu, poti fi cel care „scapa turma”.

„Castel” este si un joc de indemanare, dar si unul de strategie. Daca cei care „asediaza” castelul fac greseala sa fuga intr-o singura directie, sunt vanati si n-au nicio sansa. Daca stau insa in jurul castelului, pe mai multe directii, o minge ratata sau chiar un coechipier vanat da timp celorlalti sa reconstruiasca castelul. De cate ori nu depindem de ceilalti sau de directia pe care am apucat-o, atunci cand vrem sa reconstruim ceva?

Mai erau si jocurile de carti, unde in functie de pozitia din clasament se faceau si se desfaceau aliante impotriva celui care era pe primul loc. Sau jocurile distractive, gen „Popa Prostu” in care cei care aruncau primii cartile isi manifestau simpatiile si faceau semne celor care nu observasera la timp.

Nu mai spun despre „Flori, fete, filme sau baieti” unde trebuia sa tii minte preferintele persoanei pe care tineai mortis sa o impresionezi. Si aici era o adevarata urzeala ca sa reusesti sa ajungi la cel pe care-l simpatizai.

Pe masura ce cresteam, jocurile cereau mai multe abilitati si erau din ce in ce mai complicate. Sau poate noi le faceam asa, din dorinta de a castiga 🙂

Imi amintesc si momentul in care, fiind in clasa a XII-a, cu perspectiva BAC-ului si a examenului pentru facultate, a disparut „timpul pentru joaca”. Nu mai ieseam la joaca, insa tot ne mai jucam 🙂

La liceu, incingeam in pauza o „canadiana” in clasa, catedra fiind masa de tenis, cartile copertate fiind paletele, iar buretele avand rol de fileu. La ora de sport abia asteptam sa jucam un fotbal sau un baschet. Joaca se transformase in sport, dar tot joaca era.

Si acum simt nevoia sa ma mai joc. Atunci cand nu ma joc online, cu cuvintele pe blog, prefer „joaca” in aer liber. Un tenis de masa, un baschet sau un fotbal sunt cateva dintre jocurile copilariei care apar acum sub forma sportului.

Dar am mai jucat si sotron cu Daria, fiica mea, cand era mai mica. A fost distractiv, pentru ca ea se dadea mare campioana intre copiii de la joaca si mi-a adus aminte de campioana de la mine de la bloc. Spre deosebire de fata de la bloc, care era suparata ca nu ma joc cu baietii, Daria ar fi vrut sa mai jucam, chiar daca a pierdut. Mai mult, ar fi vrut sa joace si cu mami, nu numai cu tati 🙂 Diferenta de mentalitate, fata de „campioana fetelor” de la bloc.

Am rejucat si „Ratele si vanatorii” si pot sa spun ca am avut acelasi sentiment de bucurie ca in copilarie. S-a intamplat in 2011, la un „1 Mai” petrecut la iarba verde. Copiii au jucat de toate, coarda, elastic, badminton etc., iar eu faceam poze.

Le-a venit ideea sa joace „Ratele si Vanatorii”, astfel incat sa fie cat mai multi jucatori. Nu prea mai stiau regulile si atunci am intrat si eu in joc.

N-am fost singurul parinte pe care l-a prins joaca,

dar am fost singurul care a ramas in „top 3 rate” 🙂

M-a prins si jocul, dar am si prins de atatea ori mingea incat s-au tot schimbat vanatorii… pana cand s-au declarat invinsi 🙂

A fost distractie mare si chiar daca au fost si parinti care doar „chibitau” pe de margine, se vedea ca traiau din plin atmosfera copilariei.

Se vede (probabil) din imagini si din cuvinte ca-mi place sa ma joc. La fel cum offline imi place sa simt bucuria jocului, in online, jucandu-ma cu cuvintele, ador sa ma bucur in primul rand eu de aceasta joaca.

Nu mai stiu cine a zis ca „gloria apartine celor care iubesc mai mult lupta decat victoria„, dar am retinut ideea. Ma regasesc in ea mai ales in ceea ce inseamna joaca, vazuta ca si viata dar si ca o lupta cu tine insuti. Iar gloria o reprezinta exact acea bucurie despre care aminteam.

Joaca este „scoala de lupta” care ne demonstreaza daca mai traim sau nu bucuria vietii. Si la fel cum se spune ca un batran care nu mai are asteptari de la viata se indreapta mai repede catre sfarsit, la fel cred ca viata celor care nu mai simt bucuria jocului se indreapta rapid spre batranete. Si daca „Scoala de Lupta” este pana la urma un joc, noi suntem End-erii jocului din viata noastra. Noi decidem daca ne mai place sau nu sa ne jucam si daca vedem viata cu aceeasi bucurie de la inceput pana la… The End.

In speranta ca macar aici suntem toti Happy End-eri, particip cu acest articol la SuperBlog 2013.

M-am jucat putin si-n versuri, ca pe vremea copilariei 🙂