Viața post pandemie. Se poate?

Viaţa post pandemie este subiectul pe care-l abordeaza in continuare Gratiela. Daca nu v-au ajuns impresiile mele despre prima zi fara restrictii, va invit din ora in ora la guest posturi blogosferice. Ora 16 a venit, asa ca la guest postul Gratielei va invit 🙂

viaţa post pandemie

Îmi este greu să îmi imaginez că ar mai putea exista și altă stare de normalitate decât aceasta.

Au fost 9 luni… cel puțin interesante. Nouă luni în care m-am concentrat atât de mult pe mine. M-am întors atât de mult la ceea ce contează cu adevărat pentru mine, încât am ajuns să mă consider cu multă bucurie „antisocială”.

Acum, că am primit provocarea de a vorbi despre această pandemie, te voi ruga să îmi dai voie să raspund punctual întrebărilor.

Cum ai crezut că va fi pandemia de coronavirus, atunci când ai auzit prima dată despre subiect?

Pandemia m-a prins fix în momentul când reușisem să respir ușurată. Tocmai mă mutasem în casă nouă de câteva zile. Încheiasem toate afacerile exterioare, îmi mutasem și firma acasă.

Cumva Universul m-a pregătit, fără ca eu să fiu conștientă.

Așa că atunci când am auzit că vom fi blocați acasă… nici nu am simțit asta. Nu am îndrăznit să mă gândesc prea mult la ceilalți. Cumva cred că nu îmi imaginam că va dura mai mult de primăvară. Am tratat cu multă reticență virusul, dar îmi plăcea să mă folosesc de scuza „pandemie” pentru a nu mai ieși din casă.

Ți-am zis că am devenit antisocială.

Ți-ai închipuit atunci cum vei trece prin pandemie?

Habar nu aveam. Dar era atât de bine. În sfârșit nu mai trăgea nimeni de mine să fiu în 10 locuri odată. Ca trainer aveam viață destul de grea. Plus că eram și pe final de proiect pe fonduri europene… aveam mult de alergat.

Am avut nevoie de această pauză, aproape la fel de mult ca de aer.

Așa că, repet, nu mi-am imaginat nimic. Nu am vrut să mai proiectez nimic în viitor. Era atât de bine să mai stau și pe acasă, după atâția ani în care îmi vedeam copilul doar dimineața și seara.

Îmi imaginam că îmi va fi mult mai greu…dar a fost chiar bine.

Dacă ne-ai spus cum credea că va fi, ne spui și cum s-a întâmplat în mod real pentru tine?

Am rămas și însărcinată (după 2 ani de încercări) și cred că pandemia a fost cea care m-a ajutat. Fiindcă, pentru prima oară în foarte mult timp, am simțit că pot respira. 

Am avut scuze să nu mă mai implic în prea multe proiecte, m-am axat pe mine și pe minimul necesar pentru a fi bine, am economisit foarte mulți bani prin faptul că nu am mai fost la multe evenimente sociale, nu am mers în nicio vacanță…

Ideea e că la început nu îmi imaginam DELOC că va fi atât de bine! Am fost ceva mai sceptică, rezervată și, puțin, temătoare.

Când ți-ai dat seama că nu-i de glumă cu coronavirusul?

Hmmmm…. E greu de spus. Parcă am și uitat când și cum a trecut timpul.

Cred că la început am fost entuziasmată că sunt lăsată în pace. Atât de entuziasmată încât nu mi-am bătut capul cu virusul. Oricum eu sunt germofobă din fire și am o pasiune pentru curățenie, așa că pentru mine lumea intra într-un normal. În sfârșit.

Apoi știu că a fost multă panică. M-a iritat. Dar am ignorat. Am închis abonamentul de cablu și am renunțat la a mai citi vreo știre. Am ajuns chiar să le interzic membrilor familiei să mai abordeze acest subiect cu mine pentru că nu mă interesa.

Sunt fan reguli. Îmi plac regulile mult de tot.

Se zice că viața este un joc. Eu nu îl joc să câștig, ci îmi place să experimentez și să învăț. Și ce mod mai bun avem de a înțelege intenția celui ce a făcut jocul, dacă nu respectând regulile?

În fine. Ideea este că nu am tratat niciodată virusul ca pe o glumă. Ci ca pe un semnal de alarmă și ca pe o nevoie. O nevoie de curățenie și de rigoare.Și-așa mi se pare că societatea este puțin cam dezmățată. Mai avem nevoie și de disciplină… e drept, nu aș vrea să se manifeste în felul acesta… dar a fost ok și așa.

Oricine spera să scape de pandemie fără să se întâlnească cu Covidul. Care au fost speranțele tale și cum s-au împlinit?

La cât de mult m-am ferit… era de așteptat să nu mă întâlnesc cu el (deși nu mi-a fost chiar frică). Fiind însărcinată și având imunitatea praf… am avut încă un pretext să nu mă văd cu nimeni. Singurii cu care am intrat în contact în tot acest timp au fost nașii, membrii familiei, contabilul… și medicii.

Dar eu eram ca un mic roboțel… cu mască, mănuși, halat de unică folosință… Se uita lumea ciudat la mine și pe stradă, dar mie mi-a plăcut :)). Pentru prima dată în viața mea m-am simțit bine. E prima dată când nici măcar nu am răcit, un an întreg!! În condițiile în care eu eram mereu bolnavă.

Socrii mei, în schimb, nu au scăpat. Atunci, poate, m-am speriat puțin. Și asta strict pentru că au o vârstă.

Au avut manifestări total diferite. Socrul meu a slăbit foarte mult, dar după 3 săptămâni și ceva au fost ca noi.

Eu am scăpat.

Vrei să ne spui când și/sau cum credeai că se va termina pandemia atunci când ai auzit prima dată despre ea?

Credeam că se va termina în vară. Am sperat, cel puțin… pentru că îmi era dor de frate-miu (care e în Anglia și pe care nu l-am mai văzut de un an).

După ce am văzut că oamenii nu se conformează și își fac de cap, m-au apucat puțin nervii și am ajuns să cred că nu se va mai termina prea curând. Rezultatele sunt dependente de oameni. Și daca noi eram mai prudenți… s-ar fi terminat mai repede.

Dar… nu toată lumea e la fel de antisocială ca mine.

Indiferent dacă acum ești pesimistă, realistă sau optimistă… când crezi că va fi prima zi fără niciun fel de restricții legate de coronavirus?

Îmi e greu de spus despre viața post pandemie. Vorbeam cu o clientă care îmi spunea că e sigură că și la anul se va face școală online… și recunosc că gândul m-a îngrozit.

A fost bună izolarea, dar am obosit. Vreau să pot ieși, totuși, fără să mă apuce panica, fără să mă apuce invidia, nervii sau să iasă la suprafață emoții de care nu sunt, în general, conștientă.

Îmi e dor de mare.
Vreau să îmi văd fratele.

Vreau să îmi duc piticii la plajă…

… dar nu aș avea curajul să o fac până ce nu aș fi sigură că nu riscă să treacă prin ce au trecut socrii mei.

Plus că mai există și presiunea exterioară. Am o bunică de 90 de ani încă în viață. Iau contact cu ea de două ori/săptămână. Sunt conștientă că și o răceală mai urâtă o poate omorî. Așa că și pentru ea mă străduiesc să mă protejez. Nu aș vrea să o am vreodată pe conștiință.

Așa că pe principiul hoping for the best but expecting the worst… mi-aș dori ca din primăvară să scăpăm de orice restricție… dar nu cred că e posibil prea curând. Și asta strict datorită faptului că suntem o rasă foarte indisciplinată și inconștientă.

Dacă ai stabilit deja ziua, ai vrea să povestești ce-ai vrea să faci în această primă zi?

Sincer nici nu știu ce înseamnă „prima zi fără restricții”.

În mod normal se zice că ești safe la 14 zile după infectare. Cu toate astea eu încă mă izolez de persoanele care au fost diagnosticate pozitiv. Mă izolez de nași 14 zile de fiecare dată când îmi spun că au fost în altă localitate sau au luat contact cu persoane din alte localități….

… deci prima zi în care „lumea intră în normalitate” nu va fi neapărat prima mea zi de normalitate. Și asta pentru că mă aștept să se ridice restricțiile înainte de a fi siguri că totul este sigur.

Oricum, prima zi în care mă voi simți eu în siguranță va fi ziua când voi planifica o vacanță.

Asta îmi lipsește cel mai tare.

Dar, oricum, eu consider că toată această pandemie trebuia să ne învețe ceva: să ne protejăm. Să păstrăm puțină distanță între noi când vorbim, să ne spălăm pe mâini, să ne mai și dezinfectăm… să mai stăm și pe acasă, cu familiile și copiii noștri.

Îmi e frică de prima zi de ridicare a restricțiilor. Probabil va fi un haos total, cum a fost și în iunie.

Știi cum îmi imaginez acest moment?

Exact ca atunci când se termină un spectacol de teatru sau un concert simfonic.

Cum se termină stagiunea, se aprind becurile și s-au terminat aplauzele… toată lumea se îmbulzește pe uși. Ca și cum toată lumea ar avea un loc urgent în care trebuie să fie.

Toți vor să fie primii, se înghesuie, se împing… și te mai și înjură că nu ieși mai repede.

Toată lumea „vrea aer” dar, culmea, se înghesuie și se asfixiază.

Și totul numai pentru a ajunge lângă primul coș de gunoi, unde să își poată aprinde o țigară.

Nevoia era doar de a ieși primul de acolo. Nu era o nevoie reală.

Parcă nimănui nu îi păsa de spectacol. Ce să mai stai să digeri informația? Ai nevoie de o țigară, de socializare și de bârfă.

De obicei, în astfel de momente, îmi place să rămân imobilizată pe scaun… și să privesc turma. În colțuri mai vezi izolate grupuri mici de oameni la sacou, care cu un fler boem dezbat spectacolul. Pe alocuri, unul-două scaune mai sunt ocupate de alții ca mine.

Ieșim toți când nu mai e zgomot. Când am terminat de savurat aftertaste-ul clipei.

Așa că și acum… voi sta pe scaun în continuare, așteptând să se elibereze ieșirea.

Îți mulțumesc pentru ocazia de a vorbi despre pandemie! Aceasta este viziunea mea. Este o voce a mulțimii. Una izolată, e drept. Sunt conștientă. Dar este.

Și sunt curioasă, cum sună vocea ta?

Multumesc Gratiela pentru impresii! Vocea mea despre prima zi fara restrictii ati auzit-o, dar peste inca o ora va invit sa ascultati impresii de la alt blogger.

Spor!

3 Comments

    • Daniel Botea
    • Daniel Botea

Leave a Reply

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.