Exista viata dupa Covid?

In loc sa raspunda la intrebari, el ne intreaba daca exista viata dupa Covid ­čÖé Hai ca dupa modelul georgian vine tocmai bine barbosul Marian ­čÖé hai noroc cu blogoltenii la destinatii prietenoase pentru seniori Exista viata dupa Covid?

Oare exista viata dupa Covid?

Parca mai ieri incepea anul 2020. Nici nu-mi dau seama cand a trecut asa repede, dar ma gandesc ca atunci cand se intampla atat de multe lucruri haotice in jur, pierzi notiunea timpului.

Imi amintesc cum a inceput de parca ar fi fost ieri. Eram cu un grup de prieteni apropiati la un party, ne distram de minune. Am iesit la miezul noptii afara, sa vedem artificiile.

Ne-am sunat persoanele dragi care nu erau cu noi. Am dat mesaje din alea siropoase cu „fie ca…”. Am ciocnit un pahar de sampanie si ne-am imbratisat. Apoi am mers din nou inauntru si am dansat pana dimineata. Era bine. Eram fericiti. Aveam in mine un fel de speranta ciudata, pe care nu o mai simtisem de mult.

Imi mergea bine pe toate planurile: profesional, academic, sentimental. Ce mai, 2020 urma sa fie anul meu. Dar apoi a venit viata si a ras copios deasupra mea, zicand „mai gandeste-te”.

Cu riscul de a suna putin pragmatic, trebuie sa recunosc ca ma asteptam sa o ia in jos unele chestii. Adica viata nu e o linie dreapta, e plina de curbe, de suisuri si de coborasuri. Si ca un pesimit convins ce sunt, am invatat ca din cand in cand trebuie sa cazi putin ca sa ai de unde sa te ridici. Si e ceva normal, adica nu poti avea numai lucruri bune in viata.

Nu exista lumina fara intuneric.

Nu e ying fara yang. Si alte metafore din astea cliseice. Dar oh doamne pe bune acum Karma nu trebuia sa sapi o groapa asa adanca.

In fine, 2020 a inceput relativ normal. Cu putina liniste dupa toata nebunia aia de sarbatori (pe care o traim si acum, chiar daca suntem in pandemie?). Au inceput sa circule pe internet niste stiri: ba cu incendii, ba cu conflicte armate, ba cu virusuri dubioase.

Cum fac parte din generatia internetului, care aparent nu prea ia lucrurile in serios si face meme-uri din orice, m-am amuzat si eu la inceput.

Da, uite, arde Australia. Baietii aia din Orientul Mijlociu iar se bombardeaza. Uite, chinezii au mancat lilieci si acum s-au imbolnavit. Nu ma intelegeti gresit, stiu ca nu sunt subiecte tocmai de glumit. Dar ce pot eu face de aici? Cum sa salvez ursuletii koala din partea cealalta a globului?

Oricum, pe forumurile si site-urile pe care imi fac eu veacul (si de unde imi iau informatiile) se discuta de obicei tot felul de subiecte din astea, politice, ecologice, sociale. Este o metoda nu chiar eficienta de a lua informatii, discutand cu straini pe internet. Dar hey, fiecare trebuie sa isi ocupe timpul cu ceva, nu?

To be or not to be?

Nu prea luam in considerare toata chestia asta cu coronavirusul. Adica au mai fost epidemii din astea locale prin diverse colturi ale globului.

Din nou, ce treaba am eu cu chinezii care mananca supa de pangolin. Dar apoi, pe masura ce saptamanile treceau si stirile erau din ce in ce mai dese, a inceput sa nu mai fie un subiect chair asa de „nu are boss treaba cu mine ca la noi aici n-are cum sa ajunga”.

Cred ca mi-am dat seama ca e serioasa treaba cand am auzit ca au incept sa apara cazuri si prin Europa. Insa nici atunci nu imi imaginam cum imi va afecta mie, unui om de rand dintr-o tara est-europeana mediocra, viata, aceasta pandemie. Acest virus chitibusar ce urma sa vina in vietile noastre.

Restrictii

Apoi s-au dat primele restrictii. Se inchid restaurantele, nu parasiti tara, nu mergeti pe strada fara declaratie si ce naiba de restrictii mai erau pe atunci. Hmm. Nasol.

Avand in vedere ca eu am o viata foarte activa, merg pe proiecte prin alte tari, in drumetii prin locuri dubioase, la tot felul de evenimente de networking, degustari de vin, concerte. Sau pur si simplu ies in oras cu prietenii.

Brusc, toate lucrurile astea nu mai erau posibile. Nu tu proiecte, nu tu intalnit oameni, nu tu plimbari.

Apoi am primit marea veste si de la lucru: lucrati de acasa pana la noi ordine. Era abia martie si parea deja ca toate planurile si asteptarile mele fata de 2020 se duceau pe proverbiala apa a sambetei.

Dar hai ca nu poate fi chiar asa rau, incercam eu sa ma incurajez. Si uite asa am stat aproape 2 luni fara sa ies din casa. Like absolut deloc. Imi facusem o rutina, faceam exercitii, alergam in jurul mesei din sufragerie, citeam si ascultam podcasturi. Si Netflix, o gramada de Netflix.

Dar imi lipseau din ce in ce mai mult prietenii, evenimentele, plimbarile. Nu stiu exact de ce ma incapatanasem sa nu ies din casa. Cred ca era toata nebunia aia cu amenzi si chestii.

Exista viata dupa Covid sau in timp de pandemie?

Apoi intr-o zi, mi-am facut curaj si am iesit in lume. Cu declaratie si masca, ca un cetatean responsabil care sunt. Dupa acel moment mi-am dat seama ca nea’ Covid nu avea de gand sa plece asa repede si ca trebuie sa invatam sa convietuim.

Trebuia sa accept idea ca vor exista restrictii pentru o perioada si ca trebuie sa ne traim viata in continuare, in jurul lor. Adica sa ne definim o noua normalitate, oricat de ciudat ar suna asta. Si asta am si facut.

A trecut aproape un an de cand a inceput toata nebunia asta. 2020 parca e sezonul 14 dintr-un serial in care scenaristii au epuizat deja toate ideile bune si incearca sa bage situatii din ce in ce mai absurde pentru a mentine serialul in viata inca un sezon, nu reusind decat sa il strice si mai mult. S-au intamplat atatea chestii dubioase.

Cu pandemia de coronavirus in frunte. Si cu toate astea, vietile noastre continua. A fost un an bun? Nu chiar. Mi-am atins scopurile pe care mi le setasem la inceputul lui? Nu chiar. Dar cu toate astea, am facut chestii. M-am plimbat. M-am vazut cu prieteni. Am invatat lucruri noi. M-am distrat. Trebuie sa vedem si partea plina, si partea goala, si paharul si urmele de pe el pentru ca nu am stiut sa il tinem cum trebuie. Nu stiu ce e cu mine, dar sunt neobisnuit de optimist in ultima vreme.

Si mai e putin din 2020. Nu vreau sa deochi 2021 dar… Nu are cum sa fie mai rau ca 2020 (famous last words).

Deja au inceput vaccinarile, deci nea’ covid nu mai are vreme multa. Sigur, pana ajunge vaccinul la noi oamenii de rand, o sa mai dureze putin. Dar se va intampla. Deja am invatat sa traim cu restrictii, mai rezistam inca putin.

Lectii si asteptari

Daca am invatat ceva din pandemia asta, e ca trebuie sa ne bucuram de toate lucrurile din vietile noastre, ca nu stii cand ramai fara ele. Lucruri pe care le trecem cu vederea, le luam de-a gata si nu le bagam in seama.

Ceea ce unii considera libertati elementare, pot disparea. So enjoy freedom, viata e frumoasa, dar merita traita. Ah, si am mai invatat si ca oamenii sunt prosti. Dar nu prea poti face nimic in privinta asta.

Abia astept sa ma vaccinez, sa ma conectez la satelitii lui Elon Musk cu cip-ul implantat de Bill Gates prin vaccin. Sa ma controleze Soros prin 5G, ca m-am saturat de liberul arbitru. Stiti ce stresant e sa fii nevoit sa iei decizii in fiecare zi? Daca ti se intampla ceva nasol, e numai vina ta. Asa, o sa pot sa dau vina pe oculta mondiala. Lasand gluma, eu sunt unul din aia care se vor vaccina cu prima ocazie. Am incredere in stiinta. Ca Jesus se pare ca nu a vrut sa ne scape de Covid.

Oare exista viata dupa Covid?

Sper ca o sa revenim la „normal” in 2021. Cand vom scapa de restrictii, o sa-mi iau un concediu. O sa-mi strang cativa prieteni si o sa facem o noapte alba. Adica sa stam afara, dupa ora 23:00. Mama ce vremuri. La vre-un bar, probabil inauntru. Cu alti oameni. Si o sa dansam. In grup. Cu necunoscuti. Apoi, o sa plecam de nebuni la plibare, Cine stie unde vom ajunge, probabil peste granita pe undeva. One can only hope.

Pana atunci, viata merge inainte. Sunt cele mai ciudate sarbatori de iarna pe care le-am trait eu pana acum. Dar sunt sarbatori. Ne bucuram de ele cum putem.

Sarbatori fericite!

P.S.

Marian Buzarnescu a fost harnic si a scris articolul chiar in Decembrie, inainte de sarbatori. Eu i-am invitat la guest post chiar pe 1 Decembrie.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.